Controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune

În Noul Cod de Procedură Penală, controlul judiciar este prevăzut ca fiind o măsură preventivă cu existență de sine stătătoare, însă controlul judiciar pe cauțiune are o existență de sine stătătoare parțială, sau mai degrabă o dependență limitată, fiind necesară preexistența condițiilor arestului pentru a putea fi dispusă, dar nu și a arestului însuși. Noul Cod renunță la denumirea de liberare tocmai pentru aceste motive. Persoana în privința căreia se ia măsura controlului nu mai este liberată dintr-o stare anterioară de deținere.

Noua reglementare recunoaște competenţa procurorului, a judecătorului sau, după caz, a judecătorului de drepturi și libertăţi, de a dispune luarea măsurii controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune, instituţii ce sunt reglementate ca măsuri preventive distincte. Reglementarea propusă schimbă optica asupra instituţiilor procesuale ale controlului judiciar şi respectiv cauţiunii, care în vechea reglementare erau aplicabile numai în cazul unui învinuit sau inculpat arestat preventiv în prealabil. Sub acest aspect, se urmează modelul Codului de procedură penală francez, care reglementează controlul judiciar ca alternativă la arestarea preventivă.

Măsura preventivă a controlului judiciar prezintă noutăți, în primul rând asupra persoanei care o poate dispune, sub acest aspect putându-se aprecia că posibilitatea luării măsurii de către procuror este o restrângere a sferei libertății persoanei, raportată la vechea reglementare, când numai un judecător putea statua asupra acesteia, în condiții de contradictorialitate specifice. Dacă ne raportăm însă la lipsa arestului preexistent, optica se schimbă și, deși nu mai există un control al instanței, netrecând prin măsura privativă de libertate, controlul judiciar este totuși în reglementarea nouă o măsură mai ușoară.

Măsura poate fi luată în fiecare etapă a procesului penal de magistratul care conduce acea etapă: procuror, judecător, judecător de drepturi și libertăți și de cameră preliminară. Trebuie făcută observația că judecătorul de drepturi și libertăți nu poate pronunța această măsură în mod direct, la sesizarea procurorului, întrucât cel din urmă poate lua el însuși această măsură în faza urmăririi penale. Judecătorul de drepturi și libertăți ar putea lua această măsură preventivă însă când înlocuiește arestul preventiv sau arestul la domiciliu.

Această măsură se poate dispune, pe lângă procuror, de către judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se afla cauza spre judecată poate dispune prin încheiere ca și în celelalte situații, luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, la propunerea motivată a procurorului sau din oficiu. Ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat și prezența avocatului inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.

Controlul judiciar poate fi luat doar față de inculpat, nu și față de suspect, prin urmare, atunci când intenționează să ia această măsură, procurorul trebuie să pronunțe prin ordonanță, punerea în mișcare a acțiunii penale.

Cât despre conținutul controlului judiciar, acesta este în mare parte similar, cu unele corecții, potrivit art. 215 alin. 1 NCPP, pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuind să respecte următoarele obligații:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;
c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.

Ca măsură facultativă, art. 215 alin. 2 prevede că organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații:
a) să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) să nu revină la locuința familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea infracțiunii, de martori sau experți sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar și să nu comunice, direct sau indirect, pe orice cale;
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta;
f) să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de existența;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.

Măsurile facultative cuprind o sferă largă de interdicții și obligații, organul care ia măsura fiind singurul care, în funcție de particularitățile cauzei, poate dispune asupra necesității impunerii acestora.

Potrivit art. 216 alin. 1, în cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune față de inculpat, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 223 alin. (1) și (2) și luarea acestei măsuri este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), iar inculpatul depune o cauțiune a cărei valoare este stabilită de către organul judiciar.

Măsura controlului judiciar pe cauțiune poate fi dispusă de procuror în cursul urmării penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară și de către instanță în cursul judecății.
Pentru ca măsura controlului judiciar pe cauțiune să poată fi luată de către procuror, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, trebuie să fie îndeplinite condițiile arestului preventiv sau ale arestului la domiciliu.

Se observă astfel, că, spre deosebire de controlul judiciar, controlul pe cauțiune este o măsură care poate fi luată doar față de un inculpat susceptibil de a fi arestat preventiv sau care poate fi plasat în arest domiciliar, adică față de care sunt întrunite condițiile arestului, dar se apreciază că privarea de libertate nu se impune in concreto. Acest aspect apropie măsura de dispozițiile anterioare. Legiuitorul face o deosebire esențială între controlul judiciar și cel pe cauțiune, prin impunerea unor restricții la luarea celei din urmă măsuri de prevenție. Astfel, dacă față de o persoană poate fi luat controlul judiciar fără prea multe condiții preexistente, controlul pe cauțiune impune îndeplinirea condițiilor de la art. 223 C. pr. pen.