Recuperare timbru de mediu!

Timbrul de mediu a înlocuit, de la jumătatea lunii martie, vechea taxă de poluare, însă modificarea a fost mai degrabă una superficială decât una de substanţă. Practic, autorităţile au schimbat denumirea taxei şi câteva coordonate legate de calculul ei, însă, în esenţă, problemele de reglementare rămân, astfel că şi timbrul de mediu poate fi contestat cu succes în instanţă.

Documentele necesare pentru a solicita recuperarea timbrului de mediu sunt:
- cartea de identitate a autovehiculului în copie, cu prezentarea originalului în instanţă pentru conformitate (dacă este cazul);
- contract de vânzare cumpărare al autovehiculului;

- certificatul de înamtriculare actual în copie şi copie de pe certificatul de înmatriculare anterior (dacă este cazul);
- decizia de impunere a plăţii timbrului de mediu eliberată de Administraţia Financiară competentă 

- dovada plăţii timbrului de mediu.


În cazul în care cei care au achitat timbrul de mediu nu mai deţin o copie de pe chitanţa fiscală trebuie să se adreseze organului fiscal la care au plătit taxa, care le va elibera o copie de pe documentul de plată.

 

 Costurile sunt foarte mici, se percepe un onorariu avocaţial negociabil, în funcţie de suma ce urmeaza a fi recuperată şi o taxă de timbru în cuantum de 50 de lei plus 10% din valoare pretinsă, dar nu mai mult de 300 lei. Taxele de timbru s-au majorat conform OUG 80/2013, însă nu veţi putea plăti mai mult de 350 lei taxă de timbru, acest fiind plafonul pentru o taxă care depăşeşte 3000 de lei.

Toate aceste cheltuieli - onorariu avocat şi taxă de timbru se vor recupera la finalul dosarului de la administraţia financiară.

Mai mult, în instanţă veţi obţine dobânda legală cuvenită plăţii efectuate de dvs. cu titlu de taxă.

Modificarea taxelor judiciare de timbru în materie contravenţională

 Conform legislaţiei taxelor de timbru, respectiv OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, în materie contravenţională, plângerea împotriva procesului-verbal de contravenţie, precum şi calea de atac împotriva hotărârii pronunţate se timbrează cu 20 lei. - art. 19 din OUG 80/2013.

Cabinetul noastru vă poate oferi consiliere cu privire la redactarea plângerii contravenţionale, cât şi reprezentare în faţa instanţelor de judecată, practicând onorarii minimale.

Şedinţa de informare privind medierea poate fi făcută şi de avocaţi!

Art. 2 alin. 1 ind. 3 din forma noii legi a medierii  nr. 192/2006 dispune ca “efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris”.

Acelaşi articol 2 dispune la alin. 1 indice 1 ca: dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea. Daca una dintre părţi refuză în scris participarea la şedinţa de informare, nu răspunde invitaţiei prevăzute la art. 43 alin. (1) ori nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare, se întocmeşte un proces-verbal, care se depune la dosarul instanţei.

Şedinţa de informare privind medierea este obligatorie în următoarele cazuri:

• în domeniul protecţiei consumatorilor, când consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor contractuale ori garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;
• în materia dreptului familiei (neînţelegerile care ţin de continuarea căsătoriei, partajul de bunuri comune, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor sau orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturile de care ei pot dispune potrivit legii);
• în domeniul litigiilor privind posesia, grăniţuirea, strămutarea de hotare, precum şi în orice alte litigii care privesc raporturile de vecinătate;
• în domeniul răspunderii profesionale în care poate fi angajată răspunderea profesională, respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă procedură;
• în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;
  
  Şedinţa de informare este obligatorie şi în cazul litigiilor cu o valoare sub 50.000 lei, excepţie făcând acele litigii în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, acţiunile referitoare la Registrul Comerţului şi cazurile în care părţile aleg să recurgă la procedurile prevăzute la art. 999-1018 din Codul de procedură civilă.
  
  Mai mult, şedinţa de informare privind medierea este obligatorie şi în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, după formularea plângerii, dacă făptuitorul este cunoscut sau a fost identificat, cu condiţia ca victima să îşi exprime consimţământul de a participa la şedinta de informare împreună cu făptuitorul.
  

Succesiunea în noul cod civil

Transmisiunea mostenirii este reglementată în Noul Codul civil la art. 1100-1134. Cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea, într-un anumit termen, denumit de legiuitor termen de opţiune succesorală. - art. 1100 NCC

Termenul de opţiune succesorală este de un an de la data deschiderii moştenirii. În anumite situaţii expres reglementate de Cod, termenul de un an curge, conform art. 1103 NCC:

- de la data naşterii celui chemat la moştenire, daca naşterea s-a produs după deschiderea moştenirii;
- de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, cu excepţia cazului în care succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată;
- de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul sau, dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii;
- de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este ulterioara deschiderii moştenirii.

Moştenitorii celui care a decedat fără să-şi fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor. - art. 1105 NCC

Acceptarea moştenirii
Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine. - art. 1106 NCC

Creditorii succesibilului pot accepta moştenirea, pe cale oblică, în limita îndestulării creanţei lor. - art. 1107 NCC

Acceptarea poate fi:
- expresă, prin înscris autentic sau sub semnătură privată;
- tacită, când succesibilul face un act sau un fapt pe care nu ar putea să-l facă decât în calitate de moştenitor (acte de dispoziţie, administrare ori folosinţa a unor bunuri din moştenire). - art. 1108 NCC

Renunţarea la moştenire
Renunţarea la moştenire nu se presupune, ci trebuie făcută în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, cu excepţia cazului în care, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni, succesibilul nu acceptă moştenirea în termenul de un an, respectiv în termenul mai scurt stabilit de instanţă, deşi cunoştea deschiderea moştenirii ca urmare a citării sale de către notarul public. - art. 1111 -1112 NCC

Certificatul de moştenitor
Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public şi face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.- art. 1132 - 1134 NCC

Conform art. 193 din Noul Cod de Procedură Civilă, la sesizarea instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanţă, din oficiu, sau de către pârât.

Actele necesare pentru deschiderea succesiunii sunt:

- Certificatul de deces

- Actele de stare civilă (certificate de naştere şi certificat de căsătorie ) - prin care se face dovada calităţii de moştenitor.

- Testament (Legat universal sau particular) - dacă este cazul

- Titlurile de proprietate ale defunctului (contracte de vânzare cumpărare, donaţie, certificate de moştenitor, etc.)

- Certificat de atestare fiscală (eliberat de Direcţia Taxe şi Impozite).


 ***** Onorariile practicate de cabinetul nostru de avocatura sunt minimale, adaptate posibilităţilor clientului!

Ghid privind procedura medierii

         Începând din 15 februarie, cei care vor să înceapă un proces pot face acest lucru doar dacă participă, în prealabil, la o şedinţă de informare privind medierea.
          Noile reglementări, aplicabile deja de 2 săptămâni, a ridicat justiţiabililor multe semne de întrebare.
Şedinta de informare privind medierea a devenit obligatorie începând cu 15 februarie 2013, dată de la care s-a instituit obligaţia legală pentru părţi ca, anterior declanşării unei acţiuni în instanţă, să se prezinte la mediator în vederea informării cu privire la posibilitatea soluţionării diferendelor pe calea medierii.

        Pentru mai multe informaţii despre mediere, accesaţi link-ul alăturat şi descărcaţi un ghid complet al noii proceduri.

Ghid complet privind procedura medierii

Modificări în ceea ce priveşte obligativitatea medierii

  În Monitorul Oficial din 21 decembrie a fost publicată OUG nr. 90/2012 care aduce câteva modificări şi completări Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator precum şi pentru modificarea art. II din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea si completarea Legii nr. 192/2006. 

  Principala schimbare se referă la amânarea pană la 1 februarie a termenului la care intră în vigoare obligativitatea informării prealabile privind medierea. Iniţial, termenul de intrare în vigoare a acestor modificări era prevăzut pentru începutul acestui an. Concret, începând cu data de 1 februarie 2013, pentru litigiile prevăzute la art. 601 lit. a) – f) din Legea nr. 192/2006, sancţiunea pentru introducerea cererii de chemare în judecată fără participarea anterioară la şedinţa de informare privind avantajele medierii este inadmisibilitatea. 

  Sub acest aspect, dispoziţiile referitoare la sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată se aplică numai proceselor începute după intrarea în vigoare a ordonanţei. Dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii se va face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea. Dacă una dintre părţi refuză în scris participarea la şedinţa de informare, nu răspunde invitaţiei la mediere ori nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare, se întocmeşte un proces-verbal, care se depune la dosarul instanţei. 

   Tot ca noutate în procedura medierii din 2013 este cea privind introducerea menţiunii că procedura de informare, incluzand şi formalităţile pentru convocarea părţilor, nu poate depăşi 15 zile calendaristice. Mediatorii spun însă că acceptarea participării sau participarea la şedinta de informare nu constituie o recunoaştere a dreptului ce ar face obiectul litigiului şi nici nu întrerupe cursul prescripţiei.

ORDINUL DE PROTECŢIE

   În legislația românească, actul normativ cadru din domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie este Legea nr. 217/2003. Această lege a fost modificată într-o manieră consistentă prin Legea nr. 25/2012 pentru a fi corectate anumite deficienţe semnalate în practică.
Modificările au vizat, în principal, următoarele aspecte:

1. indicarea expresă a principiilor care guvernează domeniul protecţiei şi promovării intereselor victimelor violenţei în familie;
2. extinderea ariei de acoperire a conceptului de „violenţă în familie” astfel încât el să corespundă cu standardele de definire impuse de instrumente juridice internaţionale
3. extinderea numărului situaţiilor de interrelaţionare care sunt acoperite de conceptul „membru de familie” prin raportare la domeniul de reglementare;
4. crearea unui instrument de protecţie care şi-a dovedit utilitatea în alte legislaţii şi care în Legea nr. 217/2003 este denumit „ordin de protecţie”.

   Ceea ce se solicita cu necesitate din punct de vedere doctrinar ca modalitate de protejare a victimelor violenţei în familie este, însă, un instrument complex care să poată fi utilizat în regim de urgenţă pentru a înlătura de îndată expunerea la tratementele agresive. În fapt este vorba despre o cale de înlăturare a unui pericol iminent la care victima poate fi expusă şi care poate genera situaţii de comitere împotriva sa a unor infracţiuni grave cu privire chiar la dreptul său la viaţă. Cu alte cuvinte, prin raportare la necesităţi practice, era necesară completarea cadrului de instrumente de protecţie a victimelor violenţei în familie cu unul de tip preventiv cu efect imediat prin raportare la pericolul la care victimele acestui tip de violenţă sunt expuse. Acest instrument a fost creat prin Legea nr. 25/2012 şi poartă denumirea de „ordin de protecţie”.

   În conformitate cu art. 23 din Legea nr. 217/2003, „persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una sau mai multe dintre măsurile, obligaţiile sau interdicţiile indicate expres de lege.
    Între aceste măsuri se numără:
a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate. Prin formularea textului legal se legitimează o limitare a exerciţiului dreptului la viaţă privată şi la domiciliu al celui împotriva căruia s-ar dispune o astfel de măsură, cu privire la care existau reţineri serioase din punct de vedere practic. Limitarea este justificată prin raportare comportamentul agresiv fizic sau psihic pe care acesta îl adoptă faţă de membrii de familie şi care generează un pericol pentru aceştia. O astfel de prevedere ar putea fi considerată ca fiind în contradicţie cu reglementarea din art. 8 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în conformitate cu care „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale”. Considerăm că nu ne vom afla în situaţia unei încălcări a prevederilor convenţionale citate în cazul emiterii unui ordin de protecţie în baza căruia o persoană este evacuată din domiciliul stabilit într-un imobil al cărui proprietar este chiar ea. Aceasta deoarece art. 8 însuşi, în alineatul (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că: este admisă ingerenţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept: „dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora”;

b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei. Fără îndoială, măsura are în vedere cazurile în care cei agresaţi au ales sau au fost obligaţi să părăsească locuinţa pentru a evita continuarea sau repetarea comportamentului agresiv;

c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate. Întrucât legea nu stabileşte o anumită distanţă, aceasta urmează să fie indicată expres de către instanţă în ordinul de protecţie;

e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează sau le vizitează periodic. Măsura nu se confundă cu măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi (art. 116 C.pen.) pentru că ea nu presupune existenţa unei condamnări la pedeapsa închisorii de cel puţin un an şi condamnări anterioare (alin. 1 al art. 116 C.pen.), la o pedeapsă mai mare de 5 ani, indiferent dacă a mai avut condamnări anterioare (alin. 2), indiferent de pedeapsă şi de existenţa vreunei condamnări anterioare, în cazul comiterii unei infracţiuni de furt, tâlhărie, speculă, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie, viol şi perversiune sexuală (alin. 4);

f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;

g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;

h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.

   Prin hotărârea prin care se emite ordinul de protecţie, instanţa poate dispune şi cu privire la alte măsuri:

- ca agresorul să suporte şi contravaloarea chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc sau urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială;

- obligarea agresorului să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie;

- poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.


Model cerere privind ordinul de protecţie




 ***** Onorariile practicate de cabinetul nostru de avocatura sunt minimale, adaptate posibilităţilor clientului!