Modificările au vizat, în principal, următoarele aspecte:
- indicarea expresă a principiilor care guvernează domeniul protecţiei şi promovării intereselor victimelor violenţei în familie;
- extinderea ariei de acoperire a conceptului de „violenţă în familie” astfel încât el să corespundă cu standardele de definire impuse de instrumente juridice internaţionale
- extinderea numărului situaţiilor de interrelaţionare care sunt acoperite de conceptul „membru de familie” prin raportare la domeniul de reglementare;
- crearea unui instrument de protecţie care şi-a dovedit utilitatea în alte legislaţii şi care în Legea nr. 217/2003 este denumit „ordin de protecţie”.
Ceea ce se solicita cu necesitate din punct de vedere doctrinar ca
modalitate de protejare a victimelor violenţei în familie este, însă, un
instrument complex care să poată fi utilizat în regim de urgenţă pentru
a înlătura de îndată expunerea la tratementele agresive. În fapt este
vorba despre o cale de înlăturare a unui pericol iminent la care victima
poate fi expusă şi care poate genera situaţii de comitere împotriva sa a
unor infracţiuni grave cu privire chiar la dreptul său la viaţă. Cu
alte cuvinte, prin raportare la necesităţi practice, era necesară
completarea cadrului de instrumente de protecţie a victimelor violenţei
în familie cu unul de tip preventiv cu efect imediat prin raportare la
pericolul la care victimele acestui tip de violenţă sunt expuse. Acest
instrument a fost creat prin Legea nr. 25/2012 şi poartă denumirea de „ordin de protecţie”.
În conformitate cu art. 23 din Legea nr. 217/2003, „persoana a
cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în
pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei
poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol,
să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter
provizoriu, una sau mai multe dintre măsurile, obligaţiile sau
interdicţiile indicate expres de lege.
Între aceste măsuri se numără:
a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate. Prin formularea textului legal se legitimează o limitare a exerciţiului dreptului la viaţă privată şi la domiciliu al celui împotriva căruia s-ar dispune o astfel de măsură, cu privire la care existau reţineri serioase din punct de vedere practic. Limitarea este justificată prin raportare comportamentul agresiv fizic sau psihic pe care acesta îl adoptă faţă de membrii de familie şi care generează un pericol pentru aceştia. O astfel de prevedere ar putea fi considerată ca fiind în contradicţie cu reglementarea din art. 8 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în conformitate cu care „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale”. Considerăm că nu ne vom afla în situaţia unei încălcări a prevederilor convenţionale citate în cazul emiterii unui ordin de protecţie în baza căruia o persoană este evacuată din domiciliul stabilit într-un imobil al cărui proprietar este chiar ea. Aceasta deoarece art. 8 însuşi, în alineatul (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că: este admisă ingerenţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept: „dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora”;
b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei. Fără îndoială, măsura are în vedere cazurile în care cei agresaţi au ales sau au fost obligaţi să părăsească locuinţa pentru a evita continuarea sau repetarea comportamentului agresiv;
c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;
d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate. Întrucât legea nu stabileşte o anumită distanţă, aceasta urmează să fie indicată expres de către instanţă în ordinul de protecţie;
e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează sau le vizitează periodic. Măsura nu se confundă cu măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi (art. 116 C.pen.) pentru că ea nu presupune existenţa unei condamnări la pedeapsa închisorii de cel puţin un an şi condamnări anterioare (alin. 1 al art. 116 C.pen.), la o pedeapsă mai mare de 5 ani, indiferent dacă a mai avut condamnări anterioare (alin. 2), indiferent de pedeapsă şi de existenţa vreunei condamnări anterioare, în cazul comiterii unei infracţiuni de furt, tâlhărie, speculă, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie, viol şi perversiune sexuală (alin. 4);
f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;
g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;
h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.
Între aceste măsuri se numără:
a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate. Prin formularea textului legal se legitimează o limitare a exerciţiului dreptului la viaţă privată şi la domiciliu al celui împotriva căruia s-ar dispune o astfel de măsură, cu privire la care existau reţineri serioase din punct de vedere practic. Limitarea este justificată prin raportare comportamentul agresiv fizic sau psihic pe care acesta îl adoptă faţă de membrii de familie şi care generează un pericol pentru aceştia. O astfel de prevedere ar putea fi considerată ca fiind în contradicţie cu reglementarea din art. 8 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în conformitate cu care „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale”. Considerăm că nu ne vom afla în situaţia unei încălcări a prevederilor convenţionale citate în cazul emiterii unui ordin de protecţie în baza căruia o persoană este evacuată din domiciliul stabilit într-un imobil al cărui proprietar este chiar ea. Aceasta deoarece art. 8 însuşi, în alineatul (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că: este admisă ingerenţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept: „dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora”;
b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei. Fără îndoială, măsura are în vedere cazurile în care cei agresaţi au ales sau au fost obligaţi să părăsească locuinţa pentru a evita continuarea sau repetarea comportamentului agresiv;
c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;
d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate. Întrucât legea nu stabileşte o anumită distanţă, aceasta urmează să fie indicată expres de către instanţă în ordinul de protecţie;
e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează sau le vizitează periodic. Măsura nu se confundă cu măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi (art. 116 C.pen.) pentru că ea nu presupune existenţa unei condamnări la pedeapsa închisorii de cel puţin un an şi condamnări anterioare (alin. 1 al art. 116 C.pen.), la o pedeapsă mai mare de 5 ani, indiferent dacă a mai avut condamnări anterioare (alin. 2), indiferent de pedeapsă şi de existenţa vreunei condamnări anterioare, în cazul comiterii unei infracţiuni de furt, tâlhărie, speculă, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie, viol şi perversiune sexuală (alin. 4);
f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;
g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;
h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.
Prin hotărârea prin care se emite ordinul de protecţie, instanţa poate dispune şi cu privire la alte măsuri:
- ca agresorul să suporte şi contravaloarea chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc sau urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială;
- obligarea agresorului să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie;
- poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
Model cerere privind ordinul de protecţie
***** Onorariile practicate de cabinetul nostru de avocatura sunt minimale, adaptate posibilităţilor clientului!
- ca agresorul să suporte şi contravaloarea chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc sau urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială;
- obligarea agresorului să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie;
- poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
Model cerere privind ordinul de protecţie
***** Onorariile practicate de cabinetul nostru de avocatura sunt minimale, adaptate posibilităţilor clientului!
